Interviu: ADEVARUL.RO
Designerul Mihai Teodor spune că se pot face lucruri frumoase în orice casă, de sărac sau de bogat, câtă vreme clientului nu-i e frică să experimenteze.
„Adevărul”: Îţi plac casele pe care şi le fac românii?
Mihai Teodor: Nu prea îmi plac. Şi-am observat că, în general, nici oamenilor nu prea le plac. Nici măcar cei care locuiesc în ele nu sunt prea mândri de cabanele rustice, cu bârne de lemn, ca în Austria, şi de decoraţiunile de tip american, ca în „Beverly Hills 90210″, de exemplu. Avem o cultură estetică săracă, comunismul a umplut cu ghetouri o prăpastie între noi şi arhitectura interbelică, iar asta a dat naştere unei derute generale. Multe persoane se trezesc la 40-50 de ani, cu vise şi bani pentru acestea, dar fără o cultură necesară. Nu cred că suntem reticenţi la nou, cred mai degrabă că majorităţii îi e frică să experimenteze. Frica asta o văd, din păcate, şi la unii arhitecţi şi designeri, care proiectează banalităţi uşor de vândut. A copia o casă din Mallorca e mai bine decât a copia casa vecinului, dar oare acea casă te satisface pe deplin?!
Care sunt greşelile pe care le fac românii când îşi amenajează casele?
În momentul în care construieşti ceva, undeva e o urmă de frică – frica de a pierde banii sau de a face ceva pentru care să fii criticat sau ridiculizat. Când simţi asta, uiţi de artă, uiţi de design, uiţi de civilizaţie, cultură, progres. Nu vrei decât ca frica să dispară. Dacă decizi să copiezi o casă gata făcută, ea dispare instantaneu. Ce poate fi mai simplu de atât? Cred că frica de a greşi e cea mai mare greşeală pe care o fac românii. Iar de aici pornesc multe altele.
Ce te inspiră în munca ta, fie că vorbim de obiecte, fie că ne referim la proiectele de amenajări?
Acum, că mă întrebi, îmi dau seama că nu ştiu ce mă inspiră. În atletism, citeam undeva, după mult exerciţiu, ajungi într-o stare care se numeşte „the flow”, plutire. Atunci, totul vine de la sine, mâinile şi picioarele se mişcă perfect. Mi s-a întâmplat, de două, trei ori, să vină totul de la sine; soluţiile erau de fiecare dată la îndemână, de parcă stăteau la coadă. Nu ştiu însă cum s-a întâmplat; dacă aş şti, probabil aş fi un designer mult mai bun.
Care-ţi sunt stilurile cele mai pe plac?
Ador minimalismul modern arhitectural, simplu, în care linia are o fineţe aparte, funcţiile sunt evidente, structurate, ierarhizate. Minimalismul japonez, de asemenea, e fantastic. La polul opus, neobarocul, care apare în toate revistele, s-a lipit foarte puţin de mine, probabil pentru că nu reuşesc să văd în el altceva decât estetică; după mine, un stil de design trebuie să fie mai mult, să fie un stil de viaţă. Gândeşte-te la stilul mediteraneean, contemporanul apartamentelor din New York sau psihedelicul anilor ,60. Sunt mult mai mult decât nişte culori şi nişte lumini, sunt cultură, emoţie, realităţi, viziuni. Dar în fond, fiecare cultură are arta pe care o merită. Câtă vreme mâncăm fast food şi avem împresia că e mâncare, iar întâlnirea cu prietenii se dă pe Facebook, e şi normal să fim mai atraşi de aparenţe, aşa cum e neobarocul, şi nu de substanţa dată de reprezentări sincere ale liniei, formei, culorii.
Nu e problematic să faci piese de mobilier unicat în ţara în care lumea aleargă după produse ieftine şi nu neapărat cu personalitate?
Ieftinul şi designul de calitate nu sunt noţiuni antagonice. Philippe Starck (cunoscut designer francez – n.r.) are un scaun din carbon gândit pentru marea masă. Costă doar 9 euro. Karim Rashid (unul dintre cei mai prolifici designeri din prezent) a devenit faimos cu un coş de gunoi. Există curentul designului democratic, adică design pentru mase, nu doar pentru Marilyn Monroe. Eu visez să proiectez o piesă de mobilă pentru omul sărac, chiar omul de la ţară. Să zicem un scaun: să fie puternic, sănătos, dar şi uşor, confortabil şi, în primul rând, ieftin. Oricum, atunci când proiectez, încerc să îmi amintesc că banii sunt tot timpul o problemă. Designerii, mai ales studenţii şi proaspeţii absolvenţi, şi-au creat o busolă care indică alte realităţi, nu pe cea din România. Atâta timp cât lucrezi pentru România, ar fi bine să te raportezi la ce ai. Ca designer, câtă vreme nu uiţi pentru cine lucrezi, Marilyn Monroe sau Nea Mitică, n-ar trebui să întâmpini mari probleme. Lucruri bune poţi scoate în ambele cazuri. „Ca designer, câtă vreme nu uiţi pentru cine lucrezi, Marilyn Monroe sau Nea Mitică, n-ar trebui să întâmpini mari probleme. Lucruri bune poţi scoate în ambele cazuri.” Indiferent că e vorba de o simplă piesă sau de amenajare a unei case ori a unei camere de hotel, Mihai Teodor spune că încearcă mereu să creeze altceva. Evită proiectele asemănătoare, care-l fac să simtă că bate pasul pe loc. Amenajări pentru Barcelona – Mihai Teodor are 27 de ani şi a absolvit Design industrial, la Universitata de Arte din Iaşi, în 2004. – Din 2006, firma lui, TeoDesign (Iaşi), colaborează cu AR. Interiors Barcelona pe diverse proiecte, de la concept la desenele finale pentru execuţie. – Între 2005 şi 2006, a colaborat cu Atelier DHC din Florida, SUA, în domeniul designului industrial. – Şi-a pus semnătura pe diverse proiecte de amenajare din Iaşi, între care: bar-restaurant Hotel Unirea (2002), Faron Club (2005), Motor Club (2006). – Are clienţi atât din România, cât şi din străinătate: SUA, Spania sau Maroc.
Citeste interviul si pe: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/designerul-mihai-teodor-cand-lucrez-incerc-nu-uit-banii-problema-1_50b9fe097c42d5a663ae7607/index.html